PEŞTIŞANI – COMOARA DE LÂNGĂ NOI (documentele vechi ale comunei)
Satele comunei Peştişani, cu excepţia unui metoh disputat prin moarte de om, n-au aparţinut Mânăstirii Tismana? Continuăm seria dezvăluirilor inedite despre Peştişani, răsfoind documentele vechi legate de satele aparţinătoare.
O diversiune lansată de unii cercetători gorjeni pentru a face localitatea Peştişani „cât mai veche”, este asocierea numelui său cu vechiul sat Pesticevo, aflat spre părţile Dunării în apropierea mânăstirii Vodiţa şi dat acesteia încă din primele hrisoave ale basarabilor întemeietori de ţară.
Identificarea localităţii Pesticevo o face Ioan Corvin de Huniade voievod al Ardealului, căpitanul suprem al oştirilor regatului ungar, prin actul dat la 20 oct. 1444. Asemenea diplomei împăratului Sigismund, dată în 1419 la Vodiţa, Ioan Corvin dă ştire „tuturor dregătorilor şi prefecţilor şi pârcălabilor, şi vameşilor, şi birarilor, şi la tot omul ce ascultă de mine; să se ferească a face vreo bântuială mănăstirii popii Gherasim, sfântului Antonie de la Vodiţa şi prea sf. Născătoare de la Tismana, pentru că pe ei însumi eu i-am luat la mâna mea … să le fie slobod tot ce au fost acelor mânăstriri … aproape de mânăstirea sf. Antonie de la Vodiţa: satul Jidoştiţa şi Şuşiţa … pe Dunăre Vadul Cumanilor şi la Blatniţă, Saghievăţul şi Pesticevul şi Toporna…” prin acest act Ioan Corvin delimitând clar localităţile de lângă Dunăre. Mai mult, în acel act nu se consemnează nici Peştişanii şi nici un sat aflat pe râul Bistriţa ci doar sate de pe Jaleş, ţinut de moştenire al doamnei Calinichia a lui Radu Vodă (1377-1383), de la unguroaica Clara de Dâboka, soţia doua a lui Nicolae Alexandru (1301-1364, domnie 1352-1364). În act, de la Jaleş, Ioan Corvin trece direct la satele de pe Tismana şi anume, Tismana şi Sârbişori care era vecin cu Ohaba Peştişanilor şi Ploştina Drăgoeştilor de lângă Hobiţa.
Ca urmare, ţinuturile Peştişanilor nu fuseseră date în danie de voievozi Mânăstirii Tismana şi nu sunt consemnate în actele domnitorilor decât confirmând unora stăpânire pe acele ţinuturi. Astfel, în actul dat de Vladislav al doilea, în anul 1451 (aceasta fiind prima atestare documentară a satului) se consfinţeşte lui Barbu şi altor cete, stăpânire peste jumătate din Peştişani.
Documentele vechi ce ţin de Peştişani nu sunt deci legate de sate ci de ţinuturile (stranu) evului mediu aparţinătoare actualei comune Peştişani, la fel cum şi Tismana este consemnată în hrisovul lui Dan Vodă (3 oct. 1385) nu prin numirea satului ci prin ţinuturile Ruşestilor şi Ligăceştilor (I Tismeni po dvoiu stranu elico bî ligaceskoi i ruşesco).
Astfel, la nordul Brădicenilor aveau moşii Drăgoeştii care ţineau însă şi părţi de teren spre sud-vestul comunei de astăzi şi anume „Ploştina Drăgoeştilor”. Acest ţinut (asociat bineînţeles ca şi în multe alte cazuri cu un sat cu acelaşi nume, în timp dispărut) se afla la vecin cu Ohaba (Ohabiţa în traducere târzie, Hobiţa astăzi) şi Sârbşorilor (Şerşorii Tismanei de astăzi). Legat de Ohaba, Neagoe Basarab prin actul din 30 apr. 1518, confirmă în această parte stăpânire, peste cinci părţi de ocină, lui Datco şi cetei lui. Tot prin acel act se confirmă şi nişte cumpărături la Brădiceni, acesta fiind deci prima atestare documentară a acestui sat. În alt act din 7 august 1523, Barbul Postelnicul din Tg. Jiu dăruieşte Mân. Tismana un sălaş de ţigani pentru a fi trecut în pomelnic el, tatăl său, fraţii săi şi fii săi. Semnează ca martor şi Barbul Armaş din Peştişani, aceasta fiind o dovadă că satul Peştişanii nu era sub stăpânirea Mân. Tismana deoarece martorul putea jura numai ca independent de părţile în cauză.
De altfel, între stăpânii moşiilor din Peştişani şi călugării Tismanei vor avea mereu loc diverse conflicte şi chiar omoruri pe motiv de cotropire a unor teritorii. Astfel, pe timpul lui Neagoe Basarab călugării cotropind Topeştii, Moise Vodă se vede nevoit să dea poruncă la 22 mai 1530, lui Datco din Drăgoeşti, „să-i fie Topeştii de lângă Tismana jumătate” deoarece la judecată „călugării au rămas de lege”. Drăgoeştii sunt atestaţi deci documentar în anul 1530.
Moşiile din Peştişani se întindeau până în „Peştişanii de sus” şi erau moşii de moştenire deci nu puteau fi date mânăstirii Tismana. Ca atare, hrisoavele domnitorilor se limitau doar la întărirea lor de drept. Cum ar fi, spre exemplu, hrisovul dat de Vladislav Vodă la 10 iunie 152, prin care se recunoaşte lui Dragomir şi fraţii săi, lui Stanciu şi fraţii săi, lui Maniul şi fraţii săi şi altora, munţii Muncelui, Gemeni (Azi Piatra Boroştenilor) şi Prislopul Stogului pentru că au fost ale lor drept moşii şi de moştenire.
Ca atestări documentare, satul Gureni este amintit pentru prima oară tot în acest act din 10 iunie 1525, lui Dragomir revenindu-i şi „via de la plaiul Gurenilor”, satul Frânceşti apare în acte în hrisovul lui Mircea Turcitul din 5 mai 1583, (În revista aniversară a liceului se avansează data de 27 mai 1510 dar fără trimitere la sursă) când dă popii Ion şi călugărului Vasile stăpânire peste o delniţă cumpărată de la Mihăilă din Frânceşti cu 750 aspri iar satul Seuca este atestat documentar în anul 1604 de domnitorul Radu Şerban. Interesantă este atestarea satului Boroşteni (Borăşti) care se face de Mircea Vodă Pretendentul chiar în Borăşti la 29 oct. 1509, actul dat confirmând m-rii Tismana stăpânire peste satul Ceaurii „fiind bătrână şi dreaptă moştenire” încă din vremea strămoşului său Mircea cel Bătrân.
La fel de interesant este şi faptul că deşi satele Borăşti şi Peştişani nu s-au dat prin nici un hrisov în stăpânirea m-rii Tismana, ele se bucurau de anumite privilegii în schimbul pazei cu 50 de oameni la mănăstire. Poruncă pentru anumite scutiri de dări aveau doar satele Tismana, Izvarna, Costenii, Sohodolul, Groşanii şi Masloşi, dar pentru paza mânăstirii toţi aceştia răspundeau cu capul: „iară de nu veţi păzi şi să va face vreo pagubă sfintei m-ri bine să ştiţi că nu veţi plăti cu bucatili ce numai cu capitili”.
Dacă satele Peştişanilor nu au aparţinut Mănăstirii Tismanei, numeroase documente vorbesc despre conflictele de hotar cu Peştişanii şi retrasarea lor după multe gâlcevi. Un singur metoh a fost dat Mânăstirii Tismana iar istoria lui s-a lăsat cu sânge şi moarte de om. La 30 martie 1649, Matei Vodă în documentul său dat la Târgovişte, înşiră întreaga istorie a cumpărării cu 2200 de aspri, de către sătenii din Peştişani, a unui teren în Ploştina Drăgoeştiilor, „din hotarul Hobiţei până în piatra părăului peste tot hotarul şi din dealul Maniului şi din drumul Teleştilor până peste apă”. Nu peste mult timp, moşia a fost cumpărată de popa Ioan şi călugărul Vasile: „… ei fiind mai volnici au întors banii Peştişanilor înapoi 2200, însă cu jurământ să facă mănăstire în acel loc, şi au făcut popa Ioan şi călugărul Vasile m-re acolo pe hramul intrării în biserică a Născătoarei de D-zeu… iar când a fost în zilele răp. Şerban Vodă, aceşti mai sus zişi oameni vânzători s-au sculat şi au omorât pe popa Ioan şi pe călugărul Vasile acolo la metoh şi au luat moşia lor iarăşi înapoi şi de atunci până acum în zilele D-niei Mele a stat acel metoh pustiu. Apoi când a fost acum în zilele D-Mele călugărul Antonie de la sf. m-re Tismana care s-a tras din sângele acestor călugări Ioan şi Vasile a ştiut că acel metoh l-a fost cumpărat Ioan şi Vasile şi această moşie mai sus scrisă s-a apucat şi a tăiat toată pădurea şi a curăţit şi a făcut, tot în acel loc biserică şi chilii şi a voit să facă şi moară … însă nişte strănepoţi ai acestor vânzători mai sus zişi … au ridicat pâră şi oprind pe călugărul Antonie n-au voit să facă moară acolo. Intru aceia păr. Ioan egumenul şi cu călugărul Antonie … au venit înaintea D-Mele în marel Divan şi au arătat cartea lui Mihnea Vodă de cumpărătură … şi D-Mea am căutat şi am judecat … şi am adăogat la sf. m-re Tismana pentru ca pomană să fie sf. mân. De moştenire şi de întărire…”
La încheierea acestui paragraf privitor la istoria veche a Peştişanilor, facem precizarea că presupunerile că Peştişanii s-ar trage din locuitorii satului Peştiş, judeţul Hunedoara, n-au nici un temei. Din cele de mai sus se vede că Peştişanii aveau terenuri de moştenire întinse şi erau deja bogaţi pe vremea când călugărul sârb Nicodim sosi la Tismana să ctitorească mânăstirea. Regatul maghiar distrus complet de tătari în 1247, din contră, acorda toate facilităţile valahilor pentru a repopula Ardealul. Mulţi locuitori din Ţara Românească, sătui de tot felul de dări, au trecut atunci munţii pentru a întemeia acolo sate cu acelaşi nume pe care le aveau de unde au plecat. Migraţia inversă din Ardeal în Oltenia, are loc câteva secole mai târziu când regatul maghiar era acela care supunea crescătorii de animale la tot felul de dări. De altfel, se cunoaşte clar că migraţia ungurenilor din Mărginimea Sibiului în nordul Olteniei nu a avut loc decât cu doar câteva secole în urmă şi nicidecum în vremea basarabilor când Haţegul, Almaşul şi Făgăraşul era sub stăpânirea lor. O singură migraţiune a avut loc în Brădiceni, în timpul stăpânirii austriece (1718-1739) când în Brădiceni a fost instalată compania Leib şi au fost asezate 36 de familii de bulgari catolici chiproviceni. Carol al VI-lea, împaratul Austriei, le acorda privilegiile şi le permite ţinerea unui bâlci la 8 septembrie şi a unui târg săptămânal, aşezarea numindu-se „oppidum” (oraş).
Citind acest articol, gândul ne duce la gâlcevile politice de astăzi şi la faptul că, încă din cele mai vechi timpuri, românul era credincios doar în Dumnezeul lui şi nu respecta nici popii nici călugării.
Nimic nou sub soare, am putea spune…
Prof. Nicolae N. Tomoniu
